Miniseria The Queen’s Gambit: ce sacrificii faci pentru a câştiga?

Vineri s-a lansat pe Netflix The Queen’s Gambit/Gambitul damei, miniserie adaptată după romanul omonim al lui Walter Tevis despre ascensiunea unei şahiste geniale de la copilăria în orfelinatul unde învaţă şah de la omul bun la toate până la… dar să nu anticipăm. Deşi am cârtit puţin împotriva unor alegeri de ritm, miniseria ne-a cucerit în totalitate înaintea ultimelor episoade, care pun totul pe tabla de şah.

Poate că acţiunea are loc în anii ’50 şi ’60, dar puţine sunt serialele mai actuale decât acest nou proiect al lui Scott Frank (nominalizări la Oscar pentru scenariile Out of Sight şi Logan) şi Alan Scott. În centrul atenţiei este Elisabeth Harmon (Anya Taylor-Joy), şahistă adolescentă care, împotriva tuturor sorţilor, ajunge să dea piept cu protipendada şahului mondial. Dacă ţi-era dor să vezi un serial în care eroina câştigă datorită minţii ei, ei bine, acesta este.

Totul începe în anii ’50, când Elisabeth rămâne orfană după moartea mamei într-un accident de maşină. Ajunsă la orfelinat, Elisabeth dă din întâmplare peste omul bun la toate al instituţiei (Bill Camp) jucând şah de unul singur în subsol. Perseverenţa copilei în a cere să afle secretele jocului îl îmbunează pe taciturnul domn Shaibel, iar curând acesta va descoperi că are în faţă un adversar de nădejde. Aici intră în scenă şi atracţia pentru “pastile” a eroinei, căreia îi plac o idee prea mult tranchilizantele cu care conducerea orfelinatului “temperează” zilnic energia debordantă a orfanelor.

Desigur, este uşor să etichetezi miniseria drept o ficţiune feministă, poate şi pentru că în şah cel mai adesea ori câştigi, ori pierzi (iar Elisabeth de obicei câştigă). Protagonista este mai degrabă un simbol, o entitate într-o lume ultracerebrală, dar nu este deloc greu să ţi-o imaginezi trimiţând spre lumea reală, unde femeile încă se luptă să obţină aceleaşi slujbe ca bărbaţii. Sau aceleaşi salarii ca bărbaţii…

Miniseria este de fapt despre excelenţă şi despre faptul că niciodată nu trebuie să ne surprindă că aceasta vine din partea unei femei, indiferent că este vorba de şah sau de construcţia de rachete spaţiale. Faptul că acţiunea are loc acum mai bine de o jumătate de secol deschide o mulţime de oportunităţi pentru a arăta cum presiunea socială le determină adesea pe femei să-şi sacrifice ascensiunea în carieră pentru a deveni mame sau pentru a fi soţii mai devotate, consecinţele fiind uneori dramatice.

Dar poate că cel mai ataşant detaliu la Gambitul damei este mesajul recurent că suntem cu toţii rezultatul influenţelor pozitive ale celor din jur, oricât de mici şi oricât de rare. Un minut oferit cuiva, un sfat constructiv, o mână de ajutor într-un moment de impas pot deveni hotărâtoare pe termen lung. Miniseria poate arată ca o odă adusă individualismului, dar ajunge să aibă un mesaj mai profund, cu aplicaţii directe în ziua de azi: să fim o parte a soluţiei şi nu a problemei.

Poate că e nevoie să vezi un film despre şah pentru a vedea asemănările dintre acest joc milenar şi cinema. Protagonişti şi adjuvanţi, eroi pozitivi şi eroi negativi, îi avem pe toţi pe tablă. Cu siguranţă sunt partide de şah căruia unui avizat i se par mai antrenante şi dramatice decât orice capodoperă a cinema-ului, iar The Queen’s Gambit arată acest lucru cu prisosinţă, explorând conflictul intern, sforţarea extremă de a fi mai buni decât oponentul la fiecare nouă mutare.

Dincolo de faptul că miniseria este o adevărată scrisoare de dragoste la adresa şahului, ea chiar ar putea trezi interesul celor mici (şi nu numai) pentru joc. Dacă ai vreun adolescent în familie cu prea mult timp liber în timp de pandemie, dă play la The Queen’s Gambit şi cine ştie ce se va întâmpla. Ce putem spune cu siguranţă este că noi vom juca o partidă chiar mâine!

Şi încă ceva: cel mai bun câştigă, indiferent de sex sau vârstă.

Source

Leave a Reply